De Mihai Ghiduc

La un an de război, nu se văd soluțiile

CRONICA SĂPTĂMÂNII

Pe 24 februarie 2022, după ce a așteptat cuminte să se încheie Olimpiada de Iarnă, ca să nu le strice chinezilor sărbătoarea, dictatorul rus Vladimir Putin și-a trimis armata în Ucraina, în încercarea de a cuceri această țară și de a o readuce în sfera de influență rusească.

Deși, declarativ, „operațiunea militară specială” era despre „eliberarea” celor două regiuni ucrainene din Donbas, pe care Rusia le ocupase parțial încă din 2014 și pe care fix înaintea războiului le-a încorporat ilegal în teritoriul național, armata putinistă a atacat direct capitala Ucrainei.

Un cumul de factori, care include refuzul președintelui Volodimir Zelenski de a fugi, curajul apărătorilor ucraineni și incompetența militară rusă a făcut ca acest asalt să eșueze.

Rușii și-au adaptat obiectivele la situația de pe teren și au pierdut, treptat din teritoriile ocupate, controlând totuși mai multe zone din Ucraina decât la începutul războiului – în special o mare parte din regiunile Herson și Zaporojie.

Obiectivele confuze sunt printre tacticile favorite ale Rusiei

Astfel, Putin poate oricând să spună că nu-și dorea de fapt cucerirea Ucrainei, nici a Moldovei, că n-avea nevoie de Odesa sau că retragerile din Insula Șerpilor, Harkov și de pe malul stâng al Niprului nu au fost înfrângeri militare, ci „gesturi de bunăvoință”.

În realitate, Rusia a suferit înfrângeri categorice, pierderi semnificative de militari, pierderi economice și de imagine catastrofale, iar Putin – atât de obsedat de locul său în istorie – și-a asigurat unul, dar alături de marii criminali ai secolelor trecute.

Înfrângerile suferite pe front au arătat brutalitatea armatei ruse, dezvăluind sutele de asasinate comise de soldați și nenumărate încălcări ale regulilor războiului, ceea ce a amplificat dorința statelor occidentale de a ajuta Ucraina să nu fie cucerită de armata rusă.

O scurtă istorie a marii iubiri dintre popoarele-surori

Ucraina își căpătase pentru prima dată independența după Primul război mondial, dar acest lucru n-a durat prea mult, fiind rapid încorporată în Uniunea Sovietică. Sub pretextul construirii socialismului, URSS era de fapt un imperiu rus în care exista un popor dominator și numeroase minorități, mai mult sau mai puțin acceptate. Ucrainenii, în sine, erau văzuți ca niște ruși care vorbesc un pic diferit – și nu doar în imperiu.

După căderea URSS, statele membre au devenit independente, mai puțin republicile din componența Rusiei, care și-a păstrat statutul de imperiu. După o primă „scăpare”, în care statele baltice au reușit să „fugă” și să devină, ulterior, membre ale Uniunii Europene și ale NATO, Rusia nu a mai vrut să permită vreunui fost satelit să iasă din sfera de influență.

Pentru că nu a putut face asta prin oferirea unor beneficii economice și culturale, a apelat la sabotaj și forță. De la sprijinirea unor regimuri corupte (precum în Belarus) până la crearea unor conflicte înghețate (precum în Transnistria, pentru Moldova, Abhazia și Oseția, pentru Georgia), rușii au căutat să saboteze orice încercare a țărilor respective de a alege altceva decât supunerea în fața Moscovei.

S-au folosit de strategia sovietică de a coloniza întreg imperiul cu ruși pentru a spune că scopul lor e să-i apere pe aceștia. Când asta n-a mers, au dat-o cu „frații slavi”, ortodoxia, anti-nazismul, pacifismul și alte formule retorice.

În cazul Ucrainei, aceștia i-au acceptat independența cu două condiții: să nu rămână cu arme nucleare (pe care le-a „returnat” Rusiei) și să își păstreze o bază militară navală în Crimeea, la Sevastopol (port pe care Ucraina l-a cesionat pe zeci de ani). Garanția: un memorandum semnat la Budapesta, în 1991, care garanta granițele, inclusiv Crimeea.

Douăzeci de ani mai târziu, Ucraina – care se uita cu un ochi la beneficiile economice ale vecinilor care intraseră în UE, precum România și Polonia – a vrut să facă o alegere și să intre în Uniune, ceea ce – pentru Putin – era inacceptabil.

Rusia n-a vrut însă să intervină pe față, ci l-a pus pe președintele ucrainean din 2014, Viktor Ianukovici, să anuleze peste noapte și unilateral un tratat de asociere cu UE. Viitorul economic trebuia să fie alături de frații slavi, nu-i așa? Ucrainenii pro-occidentali n-au luat acest lucru prea bine și, după luni de proteste, au provocat fuga lui Ianukovici (nu înainte ca acesta să încerce oprirea conflictelor prin violență), moment care a declanșat de fapt războiul de atunci.

Putin a ocupat imediat Crimeea, pe care a anexat-o printr-un fals referendum și a atacat regiunile Donețk și Luhansk, dar nu direct, ci sprijinind militar așa-ziși separatiști. La pachet, a doborât și un avion malaezian de pasageri, făcând din acele regiuni, de facto, „zone interzise”.

În următorii opt ani, Rusia a încercat să transforme cele două false state în conflicte înghețate, pe modelul Transnistriei, în speranța că acest lucru va face imposibilă o virare a Ucrainei spre Occident. În paralel, a lucrat de zor să slăbească coerența occidentală, sprijinind orice mișcare politică în această direcție, de la Brexit la politicieni precum Trump sau LePen.

Lucrurile au trenat așa până în 2022, când – probabil și pe fondul faptului că simte apropierea sfârșitului carierei politice sau, cine știe, de la izolarea din pandemie, dar și după ce a trecut printr-o situație destul de complicată și în Belarus, unde Lukașenko s-a menținut la putere cu forța – Putin a decis că e momentul să oprească, odată pentru totdeauna, încercările Ucrainei de a ieși din sfera sa de control.

Ce urmează de acum încolo?

Cu siguranță, reacția Occidentului, care a mers de la impunerea de sancțiuni la sprijin militar consistent pentru Ucraina, l-a suprins pe Putin, care spera să înghețe la un moment dat conflictul, pe o linie favorabilă, și să revină după alți câțiva ani să cucerească și restul.

În momentul de față, în ciuda tuturor decretelor unilaterale de anexare și a pseudo-referendumurilor pe care se bazează, Rusia nu are certitudinea că va putea păstra vreun teritoriu cucerit, iar acest lucru include Crimeea.

Poate de aceea, ceea ce pare că încearcă acum să facă este să transforme conflictul într-unul pozițional și, între timp, să sprijine mai mult sau mai puțin vizibil, mișcările anti-conflict, în speranța că, la un moment dat, va exista un cadru politic favorabil din care să obțină maximum de beneficii.

Probabil că Moscova deja a acceptat că vestul Ucrainei e pierdut și că, odată ce se vor stabili niște granițe, va fi ultima dată când le va mai putea încălca – speranța lor e să să ocupe cât mai mult teritoriu și, mai ales, să obțină Crimeea, până atunci.

Discursul lui Putin de marți a cam arătat acest lucru – n-a fost plicticos degeaba, a fost un semn că sunt dispuși să tragă de război cât de mult se poate. În condițiile în care, cu o zi înainte, președintele american Joe Biden a făcut o vizită-surpriză la Kyiv, Putin a părut și mai inadecvat în ceea ce ar fi trebuit să fie o celebrare.

Mai interesante sunt totuși declarațiile și mișcările făcute pe lângă acel discurs. Retragerea din Start e doar încă o amenințare că riscul escalădării conflictului va face lumea mai nesigură (dar, în esență, nu adaugă nimic amenințărilor precedente pentru că Rusia oricum făcea ce voia și cu acel tratat), iar amenințările la adresa Transnistriei sunt făcute doar pentru că Rusia știe că, în momentul de față, este cea mai vulnerabilă dintre falsele sale republici „de peste mări”.

Desigur, ca în orice război, mișcări militare neașteptate pot apărea oricând. E însă puțin probabil ca Rusia să aibă capacitatea să facă unele prea curând – rămâne de văzut însă dacă Ucraina poate face ceva. Până atunci, cel mai important rămâne ca Rusia să nu câștige războiul propagandistic, agenții ei, voiți sau utili, lucrează de zor la asta.

Created with Newsroom AI