Născută în Canada, cu tată român și mamă chinezoaică, cu cetățenie canadiană și britanică, Emma Raducanu reprezintă Marea Britanie, țara în care locuiește de la doi ani și în care a învățat tenisul. Ca de obicei când e implicat cineva care are legături cu România, au început tot soiul de discuții pe tema „românității” Emmei.

În „disputa” despre Emma Raducanu, sunt, pe de o parte, cei care susțin că nu ești român decât cu toate certificatele de român verde: ai părinți români, trăiești în România, reprezinți România, eventual te îmbraci în ie, de preferat tricoloră. E acea grupare care împarte cetățenii României în români și minoritari, cu cei din urmă într-o zonă cel mult tolerată.

Pe de altă parte, sunt cei care spun (corect) că Emma e produsul globalizării, dar cumva ajung tot la o concluzie similară cu primii – atâta vreme cât cineva nu-și revendică vocal originile românești, câtă vreme persoana (în acest caz, părinții) a ales să plece (eventual, să fugă), n-ai dreptul să o revendici. Eventual ar trebui să-i ignori existența, să „nu te cațeri pe succesul ei”.

Și da, e OK să facă asta. La fel cum e OK să-ți atragă atenția Brassaï mai mult decât alți fotografi celebri, doar pentru că afli că și-a luat numele de la Brașov, orașul în care s-a născut. Chiar contează cu adevărat că era maghiar, născut în Transilvania pe timpul Imperiului austro-ungar, și că a trăit și lucrat în Paris, devenind cetățean francez?

Toate aceste tentative de a pune niște persoane în căsuțele „corecte”, pentru a ști dacă e în regulă să te bucuri pentru ele sau nu vin doar dintr-o frustrare naționalistă, în care li se scormonesc biografiile celor care au succes pentru a li se găsi rădăcini cât mai adânci într-o zonă sau alta a lumii. În realitate, lucrurile sunt mult mai alambicate și, cu mici excepții, majoritatea oamenilor care locuiesc pe această planetă ar fi surprinși pe unde și-ar găsi strămoșii de acum 5 sau 10 generații.

Cetățenia (sau naționalitatea) sunt constructe culturale și au mai degrabă rol de a stabili cui plătești impozite și cu ce pașaport poți călători în jurul lumii (sau doar în anumite părți ale lumii). Sunt, e drept, niște idei puternice, care schimbă lumi, stârnesc războaie, și uneori, determină oamenii să-și întoarcă privirea ceva mai mult spre un sportiv (sau artist, sau savant, sau afacerist etc.).

Pentru Emma s-au bucurat și englezii, că e prima jucătoare din regat care câștigă un Grand Slam după câteva decenii, s-au bucurat chiar și canadienii – dar un pic mai puțin, pentru că le-a învins reprezentanta, o la fel de surprinzătoare și multiculturală Leylah Fernandez – și s-au bucurat și iubitori ai tenisului din, să zicem, Singapore, pentru că victoria Emmei a fost una dintre cele mai mari surprize din istoria tenisului.

Numărul jucătorilor care au câștigat un turneu major fără să piardă un set e ceva mai mare, dar Emma e singura care a făcut-o în 10 meciuri (calculând și calificările). Plus că a fost prima finală feminină din istorie în care n-a jucat vreo favorită și prima între două adolescente din 1999 (când au jucat Serena Williams și Martina Hingis).

Deci, da, e OK să-ți placă de Emma, chit că ți-a atras atenția mai întâi pentru nume, la fel cum a fost OK să-ți placă de Bianca Andreescu, care reprezintă Canada. Era OK să-ți placă de Emma și dacă avea tată chinez și mamă română și o chema Emma Lee. Da, sportul e o competiție, dar este și un lucru care ar trebui să-i bucure pe privitori. Dincolo de teren, competiția n-ar mai trebui să continue.

Așa că, dacă o englezoaică născută în Canada, cu părinți români și chinezi, te-a făcut să te uiți la un meci de tenis și să te bucuri pentru spectacol, e singurul lucru care contează. E OK să-ți placă Emma, fără să trebuiască să-i ceri vreun act de identitate.