de MIHAI GHIDUC
Cumva, am reușit performanța ca într-o săptămână în care, peste pandemie, au lovit și alte tragedii, cel mai discutat subiect de la noi să fie afirmațiile făcute de regizorul român care a pornit „noul val” la premiera unui film pe care, cel mai probabil, puțină lume îl va vedea. E drept că afirmațiile lui Puiu au legătură cu subiectul anului: masca.
Pe scurt, la premiera celui mai noi film al său, „Malmkrog”, ținută în aer liber, la o ediție a tipică a TIFF-ului clujean, Cristi Puiu n-a uimit pe nimeni când i-a compătimit pe spectatorii care erau obligați să poarte mască la un film care ține trei ore și 20 de minute. Asta după ce a refuzat să poarte și el una. Ca să fie și mai clar unde se situează, a reușit cumva să facă o comparație între obligativitatea purtării măștii și situația din România de dinainte de Revoluția din 1989.
Este oarecum amuzant că o persoană a cărei meserie depinde de niște oameni care trebuie să respecte într-un totul ce spune să se plângă că niște oameni respectă ce spun autoritățile. În condițiile în care România este, în acest moment, în fruntea țărilor UE la numărul de cazuri de COVID-19, și că mai toate evenimentele culturale majore de anul acesta au fost anulate sau amânate, faptul că TIFF s-a ținut e de-a dreptul o minune.
Poate că Puiu ar fi trebuit să aprecieze că organizatorii au găsit această soluție, probabil imperfectă, decât să ne mai reamintească încă o dată, după ce și-a anunțat misoginia într-un interviu și homofobia la referendumul Coaliției pentru Familie, că uneori artiștii nu se ridică la nivelul operei pe care o lasă în urmă. Asta dacă ar fi să-i credem pe cei care spun că trebuie să separăm opera de artist, deși acesta din urmă o folosește fără nicio jenă ca să dea putere vorbelor sale.
Să lăsăm deci problemele lui Puiu, până la următorul său moment de sinceritate, și să ne îndreptăm spre celelalte știri ale săptămânii.
În după-amiaza zilei de 4 august, la Beirut, a avut loc una dintre cele mai puternice explozii non-nucleare din istorie. În urma unui incendiu pornit de la un depozit cu artificii, în portul orașului, au explodat 2.750 de tone de azotat de amoniu care fuseseră stocate, în condiții improprii, vreme de șase ani, după ce au fost confiscate de pe un vapor rusesc sub pavilion moldovenesc.
Explozia, surprinsă în înregistrări de numeroase persoane care filmau incendiul din port, a ucis cel puțin 220 de persoane, a rănit peste 7.000 de oameni și a lăsat 300.000 de locuitori ai Beirutului fără adăpost. Craterul creat de explozie are 120 de metri în diametru, iar mai grav este că silozul de cereale al portului a fost distrus, creând astfel și o problemă alimentară.
Câteva zile mai târziu, sâmbătă, au izbucnit o serie de proteste anti-guvernamentale, în condițiile în care starea de nemulțumire față de autorități este oricum mai veche. Manifestația a degenerat și s-a ajuns la clădiri distruse și lupte între protestatari și poliție, în timp ce o serie de parlamentari au demisionat, în speranța că-i vor determina pe liderii Libanului să procedeze la fel.
Președintele Belarusului, Aleksandr Lukașenko, și-a anunțat victoria în alegeri, ba chiar cu 80%, în condițiile în care mai toată lumea știe că a votat cu altcineva. După ce și-a băgat în închisoare o parte dintre contracandidați, soția unuia dintre arestați, Svetlana Tihanovskaia, a decis să candideze și, conform unor relatări independente, a obținut sprijinul majorității votanților în numeroase secții de votate.
Însă, Belarusul e o dictatură în care alegerile sunt doar mimate, așa că Lukașenko a făcut tot ce este posibil pentru a împiedica acest lucru: a întrerupt internetul, a blocat străzi, a scos poliția pe străzi, n-a lăsat observatorii în secții și, într-un final, a scos un rezultat din burtă și l-a anunțat public drept mare victorie. Duminică noaptea, oamenii au ieșit pe străzi, să protesteze, iar poliția a ripostat violent.
Cel mai probabil, situația nu se va calma, pentru că Lukașenko, supranumit „ultimul dictator din Europa”, aflat la putere de 26 de ani, nu se va da la o parte prea ușor și e destul de puțin probabil ca manifestanții să renunțe după doar o noapte de proteste.
Ce se întâmplă acum în Beirut și Belarus e doar un semn al tulburărilor care urmează. Anxietatea creată de faptul că nu știm cât va dura pandemia va fi amplificată de criza economică, care se anunță deja a fi una foarte dură. Se simte deja o tensiune, orice incident suplimentar poate aprinde proteste similare, oriunde în lume.
În condițiile astea, ce crede un regizor despre măști ar trebui să rămână exact ce e: o prostie spusă de un artist bun care este, în același, un cetățean egoist.