De Mihai Ghiduc

Cine mai are nevoie de regi și regine?

CRONICA SĂPTĂMÂNII

Moartea reginei Elisabeta a II-a, cel mai longeviv monarh din istoria Marii Britanii, a întors toate privirile către Londra.

Într-o societate globală în care cultura anglo-americană e dominantă, e normal ca plecarea celei care rămăsese practic singura legătură cu evenimentul care a remodelat societatea mondială – Al Doilea Război Mondial – să fie un eveniment aparte.

Lumea din 1952, când Elisabeta a II-a a fost încoronată, e foarte diferită de cea modernă. Plecarea reginei înseamnă, într-un fel, ruperea definitivă de acea perioadă – și nu doar pentru britanici sau celelalte țări care o aveau șef al statului, ci pentru toată lumea.

N-a fost însă pentru toată lumea un moment de a privi cu nostalgie la trecut.

Pentru multe dintre statele care au făcut parte din Imperiul Britanic a fost o reamintire a unui trecut mult mai dureros. Chiar dacă regina a gestionat, în general, o ieșire pașnică a multor state din imperiu, ea rămâne reprezentanta unei familii care reamintește, pentru oamenii din fostele colonii, de felul brutal în care au fost tratați în trecut de către Londra.

Nici pentru toți britanicii nu înseamnă doar un moment de doliu, ci și o ocazie de a-și reanaliza forma de guvernare. Atât cât pot, pentru că – în numele păcii sociale – protestele publice la adresa monarhiei au fost blocate, iar protestatarii arestați.

Charles a devenit rege și, se pare, singura dilemă care a rămas este cea a felului în care alte țări aleg să-l numească: Charles III sau Carol al III-lea, în cazul nostru.

E cumva asta o ocazie ratată de a discuta despre cât de necesare mai sunt monarhiile în 2022?

Ar trebui ca, în secolul XXI, nimeni să nu mai considere că o familie regală este la putere datorită vreunui drept divin. Succesiunea pe linie genetică n-ar trebui să fie privită ca un fapt inevitabil. Alegerea unui stat de a continua să fie condus de un monarh nu mai e una de tip religios, ci una politică.

Nu e nevoie de un exercițiu de imaginație prea complicat pentru a vizualiza un președinte ales de un parlament cu aceleași funcții ceremoniale ca ale unui rege sau regine. Dar e la fel de puțin complicat să estimezi ce-ar însemna asta pentru Marea Britanie.

În primul rând, ar însemna renunțarea definitivă la trecutul imperial. Țări precum Canada, Australia, Noua Zeelandă, independente de facto, sunt încă legate de fosta lor capitală prin familia regală. O renunțare le-ar transforma în ceea ce sunt acum India, Kenya sau Africa de Sud – doar membre ale unui Commonwealth al fostelor colonii.

Apoi, ar deveni o problemă și la nivelul Marii Britanii actuale, care este și ea o comunitate formată din patru state, dintre care măcar două, Scoția și Irlanda de Nord, sunt mai degrabă nemulțumite de decizia englezilor de-a părăsi Uniunea Europeană în urmă cu cinci ani.

Nu e deloc clar dacă Marea Britanie ar supraviețui unei renunțări la monarhie.

Nici pentru politicienii britanici n-ar fi comod. Deși deciziile politice sunt controlate în totalitate la nivelul guvernului, o astfel de renunțare ar duce la o regândire totală a organizării politice. Cine are nevoie de Camera Lorzilor, dacă decide că n-are nevoie de rege? Sistemul electoral ar trebui regândit și el, alt lucru incomod pentru cei care reușesc să-și asigure o permanentizare la putere folosindu-se de particularitățile celui actual.

În esență, pentru Marea Britanie, renunțarea la monarhie ar însemna transformarea într-o altă țară, mai puțin aparte și mai banală. Și britanicii vor să fie orice, dar nu banali.

Dacă Țările de Jos sau Danemarca ar renunța la familiile lor regale, lumea ar trece mai departe cu un dat din umeri. Nu și olandezii sau danezii, doar că limbile lor nu domină internetul, ca engleza, așa că nimeni din afara țării n-ar participa la dezbateri, cum se întâmplă în Marea Britanie.

Asta nu înseamnă însă că nu trebuie să fim conștienți că monarhiile sunt, în esență, o legătură netăiată încă cu perioada medievală. Dacă moartea reginei Elisabeta a II-a marchează momentul despărțirii de lumea post-WWII și a trecerii către cea a secolului XXI, poate că momentul despărțirii de o lume a aristocrației care, ca să folosesc o expresie din limba dominantă cultural, „plays pretend”, nu e nici el foarte departe.

Created with Newsroom AI