Deși PSD-ul conduce cu circa 5% în fața PNL-ului – la ora scrierii acestui articol numărătoarea nu s-a încheiat –, există mari șanse ca PSD să ajungă în opoziție. Și nu doar pentru că Iohannis este președinte și alege premierul. Ci pentru că o parte destul de mare dintre voturi s-au dus la partide care n-au prins pragul electoral de 5% și vor fi redistribuite, ceea ce vor aduce PNL (acum cu vreo 25%) și USR-PLUS (cu 15%) mai aproape de 45%.

Cum UDMR și AUR sunt partide incompatibile, cei din urmă cerând, efectiv, desființarea partidului maghiar, și cum alte partide n-au intrat în parlament, PSD nu prea are cu cine face o majoritate. Desigur, s-au mai văzut alianțe ciudate în Parlamentul României, dar artizanii acelora tocmai au rămas în afara Parlamentului.

Da, Pro România, partidul lui Ponta și Tăriceanu, părăsește scena politică și, odată cu el, pleacă și aceste două personaje nocive. Din partidele de sub linie, doar PMP, cu 4,8%, mai are ceva speranță că va prinde pragul, deși șansele sunt mici. Refugiat la Bruxelles, ca europarlamentar, Băsescu va mai rezista patru ani în politică, dar fără să mai influențeze politica locală.

Până la urmă, vom avea un parlament cumva mai echilibrat ca acum patru ani. USR-PLUS și-a atins limitele și n-a mai reușit să creeze entuziasmul de acum câțiva ani, ba chiar și-a pierdut o parte dintre votanți când a ales să se poziționeze pe „centru dreapta modern”; însă a câștigat multe orașe mari și va reprezenta scena urbană.

Partidele vechi, PNL, PSD și UDMR, păstrează în continuare majoritatea și, cel puțin primii, oarecum la presiunea publică, s-au mai curățat de o parte dintre dubioșii mai vizibili – oarecum surprinzător, PSD mai mult decât PNL. AUR rămâne însă surpriza pe care n-a prevăzut-o mai nimeni, poarte și pentru că judecăm alegerile din perspectiva bulei noastre urbane, în care bătălia s-a dar mai degrabă între USR-PLUS și PNL.

AUR există însă de mult și vine pe fondul unor frustrări majore, al unei crize economice care nu ne-a atins pe noi, dar i-a atins pe alții, a mișcărilor anti-mască și a unui curent anti-democratic și anti-european care a tot încercat să-și găsească un reprezentant. AUR este ce ar fi trebuit să fie Coaliția pentru Familie dacă îi reușea referendumul și se unea într-un partid.

În spatele lui George Simion, un băiat care ni s-a vândut mereu drept unionist și patriot, dar care, în esență, este un naționalist de tip vechi, se ascund tot felul de personaje și mai dubioase – de la neolegionari la eurosceptici, de la proruși la habotnici ortodocși, de la antivacciniști la fani Q Anon.

Cum PSD și parte din PNL au renunțat la discursul extremist în această campanie și cum USR și-a pierdut aura de noutate și partid anti-sistem, AUR a reușit să adune suficienți dintre cei pentru care discursul populist, care promite rezolvarea problemelor lor și „pedepsirea” celor care le-au făcut rău sau pe care dau vina pentru ceea ce li se întâmplă acum. De aceea și entuziasmul cu care au fost votați în Diaspora, de persoane care încearcă să-și facă un rost acolo, dar de fapt se chinuie să se descurce cumva.

În esență, AUR e Brexit-ul și Trump-ul nostru, un curent care ne amenința de mult să ne atingă, dar care a venit fix când și de unde ne așteptam mai puțin – cum, de altfel, mulți au și spus că se va întâmpla. Din fericire, e un curent de nici 10% și, cel mai probabil, nu vor conta în guvernarea viitoare.

Din păcate, însă, vreme de patru ani, au primit platforma Parlamentului României să-și promoveze doctrina. Iar procentele partidelor care n-au intrat în parlament sunt redistribuite acum, dar la următoarele alegeri s-ar putea să-și fi găsit destinația.