Ce mai înseamnă feminitatea în 2020? Un eseu de Maria Manolescu Borșa

Primul meu model feminin, bunica, o femeie extraordinar de frumoasă, a lucrat ca secretară. Dormea des cu bigudiuri – „moațe”, cum le spunea ea –, ca să arate bine la birou. Mereu m-am simțit vinovată că am părul ondulat, așa cum și l-ar fi dorit ea, pentru că mi se părea că e ceva ce nu mi se cuvine și de care nu știu să mă bucur. Feminitatea mi se părea o obligație obositoare.

Apoi am întâlnit feminitatea la școală, în sintagmele „misterul feminin” și „eternul feminin”. N-am înțeles niciodată la ce se referă acest mister. Singurele chestii misterioase din jur erau șoaptele despre chiuretaje și bârfele despre bătăile pe care le primeau soțiile din bloc. Și n-am înțeles nici de ce masculinul nu merită să fie și el etern. Poate ca să nu sufere atât de îndelung.

Dar expresia care m-a intrigat cel mai mult, care mi-a stârnit curiozitatea într-un fel special, a fost „intuiția feminină”. Mă uitam la femeile din jurul meu și încercam să văd semnele acestei intuiții. Să o învăț. Să o fur. N-am reușit. Mi-a luat zeci de ani să învăț să-mi ascult intuiția, și nici acum nu sunt sigură că reușesc mereu. Știu însă că am învățat să fac asta citind cărți, din care multe erau scrise de bărbați.

Și că am învățat să-mi iubesc feminitatea mai ales de la bărbatul pe care-l iubesc. Cred că ce m-a atras la el a fost și felul în care știe el însuși să-și îmbrățișeze latura feminină, protejând-o așa cum jumătățile simbolului yin-yang își protejează contrariul interior.

Cât despre problema buclelor, pe la douăzeci și ceva de ani am descoperit formația T-Rex (niște dinozauri rock minunați din anii '70). Marc Bolan, solistul lor, e bărbatul care m-a învățat cât de feminine pot fi niște bucle purtate cu mândrie.

Am învățat multe despre feminitate de la bărbați. Și de câte ori văd feminitatea pedepsită sau folosită în numele unei tabere sau a alteia, îmi răsună în cap versurile T-Rex: „No, you won't fool the children of the revolution!”