_

Un exercițiu pe care, știu că mă contrazic, dar vă recomand să îl faceți și voi. Din experiența ultimelor zile și cu speranța că nu mă voi opri aici, permiteți-mă să raportez. P.S.: există izolare și fără banana bread.

_

Povesteam într-un articol comun, în care îmi întrebam colegele cum reușesc să se binedispună în perioada asta, că mi-am cumpărat la începutul distanțării sociale un kit de pictură de școală generală pe care mi-am propus să îl folosesc ori de câte ori mă vizitează anxietatea. Sau până când se vor termina cele zece coli de hârtie din blocul de desen. Încă funcționează.

_

Pentru că locuiesc într-o garsonieră fără balcon, posibilitățile sunt destul de limitate atunci când îmi doresc să iau o pauză sau mai rău, o gură de aer. Mă surprind, deci, că petrec destul de mult timp uitându-mă pe geam - fără țintă, fără așteptări, fără nimic în minte - și asta mă liniștește inexplicabil de tare.

_

Uitându-mă pe geam atât de des, dar și pe fondul unei crize de creativitate care mă încearcă de ceva timp, mi-a venit ideea să încep un proiect foto de carantină împreună cu un prieten dintr-o altă țară. Trăim același lucru din locuri diferite, mai rămâne doar să developăm ideea. Planul e simplu: eu voi documenta pe un film alb negru cum arată izolarea pentru mine, iar apoi filmul va ajunge la el pentru a face același lucru peste. Și pentru că pare că o să dureze o vreme situația asta, am hotărât deja ca următorul film să fie color.

_

Tot la geam s-a întâmplat să-mi regăsesc și dragostea pentru plante, pierdută la un moment dat din motive pe care acum le găsesc stupide. Cum pare că brusc nu mai duc lipsă nici de timp, nici de chef, am început să le îngrijesc pe rând, ba chiar să-mi fac un necesar cu viitoare plante pe care mi-ar plăcea să le am, o idee la care am renunțat între timp pentru a nu risca să-mi petrec următoarele luni în junglă.

_

După ce s-a lansat numărul de primăvară pe piață, mi-am lăsat suficient timp să stau departe de revistă pentru a mă putea bucura de ea de parcă ar fi fost prima dată când o văd. O decizie pentru care mă aplaud, pentru că am citit totul pe îndelete și de acolo, dintr-un motiv sau altul, lucrurile au escaladat într-o zi la spa-ul improvizat de acasă.

_

Am eșuat să găsesc o carte care să îmi mențină interesul, dar mi-am amintit că nu am apucat niciodată să-mi comand „O istorie a violenței” de Edouard Louis. Mi-a plăcut atât de mult încât a trebuit să i-o spun personal. Surpriza a fost că mi-a răspuns imediat și asta m-a făcut să zâmbesc tot restul zilei.

_

În final, mi-am acordat mai mult timp decât deobicei visatului cu ochii deschiși. De când mă știu m-a ajutat să fac planuri peste planuri și să-mi imaginez situații (mai mult sau mai puțin plauzibile). Visând cu ochii deschiși am rezolvat totuși câteva lucruri importante pentru mai târziu: știu exact cum îmi vor arăta următoarele tatuaje, unde îmi doresc să fiu când vom putea să călătorim din nou în siguranță, și mai mult, știu exact ce vreau să schimb la mine și cum să o fac. Să visăm mai mult!

Rămâi la curent cu toate lucrurile care ne țin pe linia de plutire în perioada asta