De Irina Munteanu

Cassandra Jenkins te invită să asculți atent în jurul tău

„Uite, am aici o listă cu lucruri pe care vreau să le fac anul ăsta”, îmi spune Cassandra Jenkins, în prima zi de februarie, cu exaltarea pe care o ai când simți că ești aproape să se întâmple ceva ce aștepți de mult.

„Vreau să compun piese noi, să fac parte dintr-o trupă, să scriu un eseu despre plâns, să o întâlnesc pe comedianta mea preferată, Tig Notaro, să continui să merg la întâlnirile clubului de carte din care fac parte și să mă mut din casa părinților mei. Îți spun asta să-mi manifest dorința și să se îndeplinească – e o casă superbă și îi ador pe ai mei, dar abia aștept să am apartamentul meu.”

„Chiar dacă ar însemna să reuniți trupa?”, o întreb râzând. „Da, s-ar putea să fie nevoie să facem asta!” Cassandra a crescut într-o familie de muzicieni profesioniști, iar pe la 12 ani a început să meargă în turneu cu trupa familiei ei. Așa se face că în verile în care toți cunoscuții lor plecau în vacanțe, ei se pregăteau pentru un circuit al festivalurilor de muzică folk de pe Coasta de Est a Statelor Unite. La 38 de ani, cântăreața mărturisește că se gândește din ce în ce mai mult la modurile în care experiența de atunci a format-o ca artistă.

„Cred că turneele, călătoritul cu un grup de oameni, mersul la festivaluri, pe toate am ajuns să le simt mai acasă decât propria casă.” Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna o plăcere să cânte cu familia ei.

„Am trecut și eu prin anii mei de adolescență răzvrătită”, își amintește. „Câți adolescenți cunoști care vor să cânte toată ziua cu trupa lor siropoasă de familie?!” Sincer, niciunul, dar ceva îmi spune că mi-ar fi plăcut să fim prietene în liceu.

Trăgând linie, a fost o perioadă în care a învățat multe despre muzică, despre ce înseamnă să faci parte dintr-o trupă și cum să îți accepți greșelile, dar pentru ea, cea mai importantă lecție ține nu de muzică în sine, cât de felul în care se simte atunci când e pe scenă.

„În zilele mai grele din turneu, pentru că sunt multe zile grele, am îndoieli, lucrurile nu merg tocmai cum mi-aș dori, mă confrunt cu tot felul de probleme de logistică, dar îmi dau seama că am învățat să le las deoparte și să fiu prezentă pentru oamenii care au venit să mă vadă.”

Cum reușești să te aduni să ieși în fața a mii de oameni și să interacționezi cu ei chiar dacă te simți nepregătită sau uneori nelalocul tău? Nici ea nu știe cum, dar o face seară de seară și îi iese foarte bine. Ba chiar a devenit pauza ei de la stresul de zi cu zi. „Concertele sunt cea mai ușoară parte a zilei pentru mine. Abia aștept să ajung iarăși acolo, să intru în starea aceea și să o las să mă elibereze complet.”

E dimineață în Brooklyn și Cassandra e acasă, unde pendulează între două turnee. Întoarsă de câteva zile din turneul cu Courtney Barnett din State, se pregătește să plece din nou la drum, așa că încearcă să nu se atașeze prea tare de liniștea de acasă. Îmi povestește că invitația lui Courtney de a cânta în deschiderea concertelor ei a venit neașteptat și a avut o singură zi să se pregătească pentru asta, dar cum era demult pe lista ei de dorințe – „în top 5 artiști alături de care mi-am dorit mereu să cânt” –, s-a bucurat de fiecare moment petrecut acolo.

N-ar prea vrea să-mi spună cine mai e în topul ei pentru că sunt nume „la care nici nu ar trebui să viseze”, dar până la urmă o menționează pe Patti Smith. „O ador și nu mă aștept să se întâmple vreodată, oricât de mult mi-aș dori. Totuși, am cântat odată la bas, în trupa lui Eleanor Friedberger, în deschiderea concertului ei. Probabil atunci am fost cel mai aproape să-mi văd visul împlinit.”

În timp ce povestește îmi dau seama că îmi place să o ascult pe Cassandra Jenkins vorbind deschis și uman despre ea, la fel de mult cum mi-a plăcut să îi ascult și piesele de pe albumul „An Overview On Phenomenal Nature”, lansat anul trecut. E aceeași sensibilitate și magie în jurul ei care îți stârnesc curiozitatea și te fac să-ți dorești să afli cine e, ce gândește și cum vede ea lumea.

Piesele de pe album le-a scris acum doi ani și un pic, dar încă se simte legată de unele dintre ele. De pildă, continuă să trăiască ghidată de ideile sau, mai bine zis, de idealurile din „Crosshairs”, o piesă despre „intimitatea cu propria persoană și uneori cu un partener”. „Hailey”, pe de altă parte, a apropiat-o de prietena ei, Hailey Gates, alături de care a filmat și videoclipul piesei.

„Cred că poveștile astea continuă să evolueze și să se schimbe pentru că multe dintre ele sunt despre oamenii din viața mea – prieteniile continuă să înflorească și să fie influențate de piese și viceversa. Apoi sunt relațiile care s-au destrămat între timp și e dureros.”

„La fel și când continui să cânt despre cineva care nu mai e printre noi. Din multe puncte de vedere sunt gata să mă îndepărtez de albumul ăsta, sunt pregătită să scriu piese noi pentru că mă plictisesc repede și vreau să exprim lucruri pe care le simt în prezent, nu pe care le-am simțit acum doi ani. Financiar, are sens să continui să cânt piesele astea, dar artistic, simt nevoia să merg mai departe.”

Albumul despre care vorbim, „An Overview on Phenomenal Nature”, a pornit strict de la versuri, iar de acolo, Cassandra Jenkins și producătorul Josh Kaufman au construit totul în doar șase zile. Ce a ieșit e o călătorie firească, un melanj de piese folk, revelații personale, frânturi de conversații înregistrate, mesaje vocale și observații despre oameni, natură, amintiri și pierderi.

E greu de crezut că nu o să te molipsească și pe tine plăcerea ei de a-i asculta cu atenție pe cei din jur: supraveghetoarea unei expoziții care se oferă să îi facă un rezumat și ajunge să îi dea titlul albumului, instructorul auto care o învață să conducă la 35 de ani sau contabilul pasionat de chakre și karma.

Însă prezența cea mai marcantă de pe album rămâne cea a lui David Berman, liderul trupei Silver Jews, care și-a luat viața cu trei zile înainte de a pleca în turneu cu Jenkins și restul trupei pe care doar ce o formase atunci, Purple Mountains. Chiar dacă nu a apucat să-l cunoască decât puțin, în decursul a câtorva zile, Cassandra spune că întâlnirea cu Berman a influențat-o enorm, iar mărturie stau piesa „Ambiguous Norway” și o serie de alte referințe de pe album.

Dar ce-a făcut-o să pună atât de mare accent pe versuri? Își cântărește puțin răspunsul și îmi spune că tot ce a avut atunci au fost cuvintele. „Mă aștepta un turneu, aveam toate datele programate, mă gândeam la David Berman și mă inspirau poeziile lui, chiar dacă începusem să scriu poezie înainte să îl cunosc.”

Își amintește că obișnuia să organizeze niște petreceri la care își citea poeziile pentru că simțea nevoia să se exprime mai direct decât o făcuse până atunci în muzica ei. Nu știa unde o să ducă totul, dar era sigură că asta trebuia să facă. „Nu mă consider poetă, cred doar că este o experiență eliberatoare și simt mai puțină presiune în poezie, spre deosebire de muzică.”

„La vremea respectivă eram hotărâtă să las cuvintele să vorbească în locul muzicii mele și să mă eliberez de presiunea pe care o simțeam. Cred că era și din cauză că mă simțeam descurajată că albumul precedent nu avusese așa mare succes și voiam să fac și alte lucruri. Până la urmă dorința de a nu mai face muzică a dus tot la muzică.”

Nu e prima dată când Cassandra Jenkins se gândește să renunțe. Însă chiar dacă a avut diverse joburi de-a lungul timpului (a restaurat digital pietre prețioase pentru Natural History Museum, a făcut fotografie, a lucrat într-o piață și, pentru doi ani, la The New Yorker), muzica a rămas o constantă în viața ei. „Mă cheamă tot timpul înapoi. Cred că unele lucruri au un fel al lor de a te îndepărta de acolo, de a-ți spune că nu sunt pentru tine, dar muzica, în cazul meu, a făcut întotdeauna opusul.”

„Când îmi ziceam: «OK, o să-mi vând instrumentele, nu o să mai merg în turnee, o să fac alte lucruri, poate o să mă apuc de ceramică sau o să lucrez într-o florărie», muzica venea și îmi spunea: «Nu, o să ai un album de succes exact când credeai că o să renunți la cariera ta». Acolo e locul meu. Am avut câteva încercări conștiente de a mă opri, de a renunța, atunci când nu mă simțeam prea bine sau sufeream de burnout, dar m-am întors din drum de fiecare dată.”

O constantă în viața ei e și relația cu natura, „genul ei de entertainment lent”, așa cum o numește. E o legătură vizibilă de altfel pe întreg albumul – de la oceanul care pare că poate să vindece orice, la ciripitul păsărilor de pe „The Ramble”, piesa care încheie albumul.

„Am crescut la oraș, dar mi-am petrecut o mare parte din copilărie la țară, de unde nu-mi doream să mai plec. Când stai mult timp în oraș, e ușor să pierzi conexiunea pe care o ai cu natura. Pentru mine, Central Park e cel mai bun loc din New York care mă ajută să evit asta. (...) Știu că e destul de evident ce spun acum, dar mi se pare important să încetinim pasul, să avem grijă de nevoile noastre și să accesăm ce ne oferă natura.”

Altfel, Cassandra se bucură de libertatea redescoperită de a se simți mai puțin izolată, de ocazia de a merge iarăși în turnee și a cânta, de a fi din nou muziciană în toată puterea cuvântului. „Regăsesc plăcerea de a petrece timp cu cineva drag, de a mă vedea cu cineva fără un scop precis, de a mă bucura realmente de compania oamenilor”, mai spune ea.

„Cred că vreau să-mi trăiesc viața în afara celor patru pereți înainte să mă apuc de scris piese noi. Din fericire pentru mine nu simt presiunea să o fac imediat. Simt, în schimb, presiunea de a-mi trăi viața. Într-un mod onest și care să mă facă să mă simt pe deplin împlinită.”

Interviul cu Cassandra Jenkins a apărut în numărul de primăvară-vară Glamour 2022. Fotografii de Wyndham Boylan Garnett.

Created with Newsroom AI