Am învățat asta mergând la târguri. Negocierea trebuie să plece de la zero entuziasm. A, și o altă chestie pe care am auzit-o tot acolo de la un vânzător. „Să nu fie nici ca mine, nici ca dumneavoastră“. M-am gândit. Hmm. OK, asta e o treabă valoroasă. Am dat 20 de lei pe el. Am zis că gata, e târgul meu preferat!

Pe internet caut tot așa. Bijuterii care să nu mă facă să mă simt ca și cum port acolo toată filosofia mea despre viață. Ci că port fix o bijuterie care-mi place în momentul ăsta. De fapt, ce apreciez acum e relaxarea aia care îți permite să porți ce îți place sau să porți o bijuterile și la mișto dacă vrei, chiar dacă nu e întâmplătoare, chiar dacă e o intenție acolo care are sens doar într-o schemă personală.

Apoi, peste un an, o să mi se pară poate potrivit să port altceva. Sau nu. Asta cred că depinde și de cât de insistentă ajunge să fie o obsesie temporară.

Îmi place când observ și în jur obsesii personale (aș sublinia personale, pentru că, de fapt, este – sau așa ar trebui să fie – foarte personală faza asta cu obsesiile) și când nu e ușor de ghicit de ce a ajuns să fie purtată o bijuterie sau, hmm, când identific o bijuterie care pare să nu aibă legătură cu vreun curent actual.

Cum am observat acum câteva zile, când m-am întâlnit cu fotografa Andreea Badea și purta la gât un pește mic colorat, pe care am aflat că îl are de când era mică, cadou de la părinți.

Sau când e relaxarea aia acolo, fix ca în poza asta pe care a postat-o Lena Dunham într-un carusel pe feed-ul ei de Instagram. Un șirag de mărgele colorate, o bentiță, câteva clame. Adică fix ce-i place ei acum.

Acum, spre exemplu, îmi place cam tot ce găsesc la Jiwinaia, zic asta pentru că am încercat să fac o selecție mai mică și nu am putut.