De Emilia Barbu

Arta posibilului. Ana Gurduza

FROM THE MAGAZINE

Ce au în comun Paleoliticul târziu și secolul XXI? Ceramica, cel mai probabil. Unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale omenirii continuă să existe – și să reziste, cu încăpățânare, căpătând noi și noi forme. Ana Gurduza, Sandra Berghianu, Adèle Prost și AJ Simpson sunt patru ceramiste care investighează, fiecare în stilul său, arta posibilului, în lut.

Începem seria noastră cu Ana Gurduza, creatoarea Atelierului de ceramică, ilustrație și experiment Ars Ana, unde explorează și generează obiecte, povești și proiecte.

Parcursul Anei a pornit de la Școala de Arte Valeriu Poliakov din Chișinău, a continuat cu Masterul de Arhitectură în București și a urmat pe calea a patru ani de restaurare sub îndrumarea arhitectului Șerban Sturdza. Apoi a dus-o taman până-n Buenos Aires, în cadrul unei practici de studiu.

Acolo drumurile ei aveau să se intersecteze cu ceramica, acolo descoperea atelierul artistului Ricardo Oliva și tot acolo ceramica avea să devină un limbaj și o formă de apropiere de o lume străină. Întoarsă în București, a stat prin preajma ceramistului Marius Stanciu care, spune ea, i-a răbdat ani de zile curiozitatea și visările.

„Ciocnirile cu ceramica au fost de fiecare dată în puncte de articulație importante ale vieții mele. Să fac ceramică nu era o chestiune evidentă. Am construit în pași invizibili atât cunoaștere cât și convingere că este un drum care îmi aduce bucurie” – o bucurie pe care o simte de fiecare dată când desenează, de fiecare dată când creează, pentru că „pictura în sine nu are nimic utilitar, ea vorbește sufletului nostru, cel comun”.

Prin ceramică reușește să scoată la suprafață expresiile sale artistice – „lucrul cu materialul este unul tactil, senzual chiar, este un omagiu adus blândeții, manualității și unicității. Ceramica este, istoric vorbind, artefactul care-l însoțește pe om în sedentarizare, domesticirea animalelor și păstrarea hranei. Ceramiștii continuă astfel o tradiție pornită în mezolitic, care nu cunoaște evoluție sau involuție. Creăm la rândul nostru obiecte oprite în timp care vor vorbi despre omul care le poartă astăzi.”

Pentru Ana, însă, timpul capătă noi dimensiuni în atelierul său din București, o casă veche de la 1885 în care încearcă să recreeze măcar un pic din atmosfera originală. Aici invită oameni la ateliere restrânse, serate cu vin sau lecții de pictură și tot aici se află epicentrul ritualului său de lucru. Lucrările Anei pornesc dintr-un „spațiu oniric al descântecelor, al vorbelor, al feminității tradiționale și al poveștilor. Stilul pe care mi l-am format vorbește despre simplitate, eleganță, unicitate. Creez obiecte de lux emoțional.”

Luxul său vine „din manualitate și din unicitatea tactilă”, iar, cu fiecare lucrare, Ana încearcă să aducă în contemporan imagini care țin de un patrimoniu imaterial atât personal cât și colectiv – de la poveștile cu care a crescut, la simboluri, proverbe sau elemente de folclor. Pentru ea, lucrul în atelier este o bucurie și este convinsă că ceramica (precum și desenul) modelează caractere în acest proces de plăsmuiri reciproce.

Când vine vorba de viitorul apropiat, Ana își dorește să poată mișca lucruri – așterne idei și proiecte cu o ușurință și o fluiditate asemănătoare tușelor onirice de pe piesele sale de ceramică. „ Într-un viitor apropiat plănuiesc să lansez o colecție de bijuterii de porțelan, de asemenea vreau să avansez cu ilustrațiile, să le măresc scara și valoarea ca print de artă. Sunt în proces de reamenajare a atelierului, astfel încât să poată găzdui serate, cursuri și workshopuri.”

Într-un viitor îndepărtat, și-ar dori să pornească o școală de meșteșuguri, „o școală care converge tradiția ca resursă și designul contemporan ca premisă”, un loc de întâlnire „a cunoașterii despre manualitate”. Apoi, ar mai fi cartea de proverbe românești ilustrate gândită împreună cu arhitectul Alexandra Mihailciuc prin care vrea să se bucure de sensul și bogăția semantică a atâtor expresii pierdute în timp.

Ar vrea să se mai ocupe și de fondul arhitectural al Bucureștiului, să creeze o punte între casele frumoase, dar goale, și oamenii care caută spații pentru ateliere, ca să nu ne mai „ciocnim zilnic de semicadavre frumoase care-și flutură tristețea” și să ne bucurăm de ele altfel. Până una alta, însă, urzește punți între idei, materie și bucurie, din atelierul său cu sobă și tavan înalt.

Created with Newsroom AI