Proiectul colaborativ își propunea să le ofere newyorkezilor și vizitatorilor posibilitatea să înoate în apa curată a râului (pentru prima dată din 1938) și încearca să recupereze râul ca zonă de agrement pentru oraș, educând în același timp publicul cu privire la problemele care afectează calitatea apei.

Fotografie de Iwan Baan

Acesta a fost doar unul dintre proiectele inovative ale arhitectei originare din Reșița, care a mai colaborat până acum cu Virgil Abloh, Kanye West, Nike, Coachella și alții. Când nu predă generațiilor următoare de arhitecți, Oana Stănescu se apropie tot mai mult să își vadă lucrarea de diplomă devenită realitate: să dea funicularului din orașul ei natal o a doua viață transformându-l în spațiu public.

Am cunoscut-o pe Oana într-un moment în care vrea să își încarce bateriile și să experimenteze mai mult. Moment prielnic pentru o discuție despre schițe de viitor.

Oana, uitându-mă la munca ta, am observat că există o componentă nelipsită din ea – aceea de a aduce o schimbare pozitivă. Cum ai ajuns să cauți mereu impactul pozitiv în ceea ce creezi și ce te motivează să faci aceste eforturi înspre bine?

Pe de-o parte sper ca această componentă să fie într-adevăr întotdeauna acolo. La urma urmei, dacă tot pui ceva în lume, ar fi absurd să nu. Cred că e limpede în momentul actual, pentru toată lumea, că e mult loc de mai bine și cred că există o mare satisfacție în a contribui în acest sens. Rostul nostru, al fiecărei generații, este de a face o diferență, pe cât posibil, spre o lume mai apropiată de cea în care vrem să trăim.

De aceea pentru mine optimismul este singura opțiune, alternativa ar însemna să te resemnezi, ceea ce e echivalent cu a renunța la viață. Pe de altă parte, nu vreau nici să păcălesc – nici pe mine, nici pe alții – dat fiind că în procesul de design există întotdeauna și o latură „egoistă”. E o satisfacție personală, adâncă, care reiese poate din instinct, din necesitatea de a crea ceva. Pentru mine aceste componente sunt complementare.

Ce teme te preocupă acum și cum plănuiești să le integrezi în munca ta?

Grea întrebare. Pentru că în ultimul an am trăit foarte mult online, am simțit că am făcut un efort de a comunica cu străini, cu studenți și colaboratori în așa măsură încât în momentul de față încerc să mă retrag un pic și să-mi încarc bateriile. Am câteva idei pentru inițiative de proiecte, dar știu că necesită un fel de mindset și o prezență pentru care nu am încă energia necesară. Așa că în principal încerc să pun timp deoparte pentru a experimenta un pic, pentru a găsi spațiul mental în care să vreau să mă joc din nou.

Momentele atât de dificile precum cele de anul trecut necesită timp de procesare, dar sunt și semne care ne pot îndruma spre schimbare. Cred că în câțiva ani ne va fi mai ușor să înțelegem prin ce trecem, dar știu că ultimul an are aroma unui întreg deceniu și încerc să nu cad pradă presiunilor de a recupera timpul, ci din contră, să procesez un pic mental, spiritual, fizic și intelectual ceea ce am trăit.

Explorezi diferite zone creative și nu rămâi doar în zona arhitecturii – ce te atrage la ele și cum crezi că te ajută această fluiditate în mesajul tău?

La un moment dat am realizat că dacă tot am făcut atâtea sacrificii să ajung într-o poziție destul de privilegiată, ar trebui întâi și întâi să-mi priască, iar dacă nu se întâmplă asta, e responsabilitatea mea să fac schimbările necesare. Spun asta pentru că nu am conștientizat inițial când am făcut primii pași în alte zone creative, ci pur și simplu mi-am urmărit curiozitatea, și chiar dacă păreau teritorii neexplorate până atunci, am avut încredere în instinct.

Poate e un semn al generației mele, al timpurilor care ne-au permis acest gen de abordare, dar sunt convinsă că fluiditatea e o necesitate pentru generațiile următoare. Cel mai mare lux pentru mine personal a fost să descopăr că instinctul și lucrurile care mă interesează și care îmi aduc bucurie nu sunt triviale, ba din contră, esențiale când e vorba de creativitate. De aceea încerc să rămân fidelă curiozității, în primul și-n primul rand.

Ți-ai deschis propriul birou de arhitectură, cu numele tău, acum trei ani în New York – cu ce idei ai pornit la drum și ce ți-ai propus să obții din această postură? Ce planuri ai în continuare?

Am ajuns în punctul respectiv după două experiențe esențiale: pe de-o parte avusesem deja o firmă, în parteneriat, timp de șapte ani în New York, pe de alta, tocmai ce mă recuperasem după o întâlnire neprevăzută cu cancerul. Învățasem destul de visceral că viața e într-adevăr scurtă și poate tocmai de aceea, incredibilă. Cheful de viață e poate cel mai bun răspuns: a fost important pentru mine ca până și munca să fie un prilej de a mă bucura de viață.

Ceea ce a însemnat și să nu devin un birou tradițional de arhitectură, ci să am o oarecare libertate de a experimenta, de a mă schimba și de a face proiecte la care nici nu pot încă să visez. Pentru mine planurile sunt tot timpul abstracte și genul acesta de valori sunt esențiale. Cum arată arhitectura respectivă, în ce modalitate se manifesta ideile – toate astea sunt mai puțin importante pentru mine. 99% din timp îl petrec în procesul de creație, așa că încerc să mă bucur de acest timp și să nu pun tot focusul pe produsul final.

Ți-a format în vreun fel munca faptul că te-ai născut și ai trăit o perioadă în România? Cum se îmbină asta cu viața ta din Statele Unite? Și cum te influențează acest mix la nivel profesional?

Cred că suntem mulți sau cu siguranță nu puțini cu experiențe similare. Generațiile de după mine sunt din ce în ce mai familiare cu o viață mai nomadă. Cred că putem romantiza aceste experiențe, dar nu sunt ușoare și necesită sacrificii. Eu sunt, ca oricine altcineva, de bine, de rău, rezultatul experiențelor prin care am trecut. Inițial am crezut că faptul că am crescut în România, deși a fost o experiență absolut pozitivă și una de care m-am bucurat, ar constitui un dezavantaj.

După o vreme am înțeles că fără acești ani formativi, nu aș fi fost astăzi aici și nici nu aș fi fost cine sunt acum. Am învățat să apreciez și cât de simplă a fost viața în Reșita – părinții au dus greul, iar noi, copiii și adolescenții, am beneficiat de anumite libertăți care astăzi sunt greu de imaginat. Nu aș schimba nimic. Acest punct de vedere îmi dă o perspectivă de outsider în viața din SUA, ceea ce mă ajută profesional pentru că așa înțeleg că lucrurile nu sunt bătute în cuie și totul este relativ, de la cum înțelegem spațiul public, la cum locuim și cum trăim.

Apropo de România, povestește-mi un pic despre lucrarea ta de diplomă de la Facultatea de Arhitectură a Universității Politehnica din Timișoara, proiect ce ar putea deveni realitate. În ce constă mai exact?

Pentru diplomă am vrut să mă testez și să văd dacă pot găsi un proiect care să mă motiveze (după șase ani de facultate te plictisești de proiecte fabuliste). Mi-am dat seama că nu există motivație mai bună decât să lucrezi în locuri care îți sunt dragi. Funicular din Reșița, o structură de jumătate de kilometri lungime și 30 de metri înălțime, era de mult dezafectat și în liceu ne mai cățăram pe el pentru că-ți oferea o perspectivă unică asupra orașului.

Așa că am propus reutilizarea structurii ca spațiu public, o extensie a dealurilor și traseelor din jurul orașului. Dată fiind locația, funicularul este prea dificil de demolat, astfel că proiectul părea relativ logic. Acum trei ani, împreună cu Bogdan Demetrescu si firma sa, D Proiect, am făcut un studiu de fezabilitate pentru Primăria Reșița în care, plecând de la ideea din lucrarea mea diplomă, am dezvoltat proiectul într-o variantă mai simplă și mai realistă. Îi datorez enorm lui Bogdan, care mi-a fost și profesor, pentru că fără el acest proiect nu ar fi fost posibil.

Înapoi în State, în ce punct se mai află proiectul +Pool?

În ultimul an am făcut un pas enorm: primăria New York-ului și-a acordat sprijinul și ne-a oferit un sit. Chiar și aici lucrurile pot dura, mai ales când inovezi sau când ceea ce proiectezi nu se încadrează în birocrație: proiectul nostru nu e nici barcă, nici clădire. Dar odată cu criza din ultimul an, valoarea spațiilor publice a devenit clară și pentru autorități. Nu doar valoarea lor de fapt, cât necesitatea unor spații publice de care să se poată bucura toată lumea.

În prezent predai la Harvard Graduate School of Design, dar ai mai predat înainte și la MIT Cambridge, GSAPP Columbia University sau Princeton. Cum este pentru tine rolul de profesoară și ce ți-ai propus să transmiți noii generații de arhitecți?

Îmi place să fiu în școală pentru că învăț enorm de la studenți. Nu m-am așteptat să mă prindă când am predat prima oară, dar mi s-a părut un prilej natural de a conversa, de a gândi într-un mod colectiv. Am avut noroc să predau în școli destul de prestigioase, dar la urma urmei, nu asta contează: în orice școală ai studenți dedicați, studenți împotmoliți, panicați sau pregătiți.

Și cum diferența de vârstă crește, legătura cu o generație care a crescut în condiții radical diferite este importantă pentru mine. Rolul meu este de a încuraja studenții, de a-i ajuta să aibă încredere în ei înșiși. Tradițional, arhitectura a fost predată altfel, bazându-se pe ideea că principalele lucruri le vei învăța în 20-30 de ani de muncă într-un birou. Astăzi însă e greu de conceput ce va fi în următorii 30 de ani, iar studenții vor să se implice în problemele urgente cu care ne confruntăm acum.

Fotografii de Rachel Israela / Collective Interest

Privind spre viitor, cum vezi tu arhitectura în următorii ani și cum ți-ar plăcea să se schimbe?

Simt o schimbare în conversațiile care se întâmplă în școli sau în cafenele și cantine. Arhitecții se confruntă cu rolul propriu în problemele globale – industria de construcții este una dintre cele mai poluante, așa că este extrem de greu să construiești fără să contribui negativ, din păcate. Ceea ce mă face optimistă este faptul că se discută și se studiază rolul social pe care îl poate juca arhitectura.

Nu cred că arhitectura poate rezolva problemele globale de una singură, dar cred că poate contribui la aceste probleme, drept pentru care trebuie să fie și parte din soluție. Ne aflăm într-un impas, din care putem ieși doar dacă suntem deschiși la schimbare, dacă avem suficient curaj de a schimba felul în care trăim, în care ne raportăm unii la alții, în care construim. Schimbarea este dificilă și de aceea îmi pun speranța în generațiile tinere care nu au nimic de pierdut, care au un alt avânt, un alt mod de gândire.