„Identitatea mea de gen face parte din mine ca orice altă trăsătură a mea”

De Ioana Ilie

Povestea Identity.Education a început în 2018, când, în lipsa unor cluburi dedicate, un grup informal din Timișoara a organizat un eveniment de socializare dedicat comunității LGBTQI+ locale, sub forma unui party de zi cu „muzică bună și hummus colorat în culorile curcubeului”.

Cu toate că nu se gândise niciodată până atunci să facă activism, Andre Rădulescu, parte activă a grupului, și-a dorit ca persoanele LGBTQI+ din zona de vest a țării, care încă își mai caută comunitatea, să o găsească mai ușor, și nu doar la evenimente de socializare. Așa a decis să înființeze, un an mai târziu și alături de proprii părinți, organizația Identity.Education.

Misiunea inițială a acesteia a fost de a oferi o reprezentare formală comunității LGBTQI+ din Timișoara, însă, în timp, activitățile susținute prin intermediul organizației s-au extins. În prezent, pe lângă conceperea și găzduirea unor evenimente artistice și culturale despre comunitate și pentru comunitate și aliații acesteia, Identity.Education derulează campanii de educare și conștientizare pe teme LGBTQI+ și creează spații sigure, incluzive, în care persoanele LGBTQI+ să fie recunoscute ca parte integrantă și activă a comunității timișorene.

Andre, am observat în pozițiile pe care ți le asumi în scris, în social media, că folosești sufixul „x” în locul celor care fac referire la gen. Cum a apărut acest sufix în limbajul comunității LGBTQI+ și care este rolul lui?

Chiar zilele trecute o persoană foarte apropiată m-a întrebat: „La cuvintele rău și rea cum pun sufixul x?”. Am zis: „Chiar nu știu. Dă-o pe engleză sau hai să reformulăm“. Sufixul x nu e cel mai obișnuit lucru în limba română. L-am întâlnit foarte mult în discursul online al activiștilor LGBTQI+, ca o soluție de a fi incluziv pentru toată lumea: pentru feminin, pentru masculin, pentru persoanele trans, nonbinare, queer și așa mai departe.

Când mi-am făcut coming out-ul ca persoană nonbinary agender mi s-a părut foarte natural să-l integrez în limbajul meu.

În timp ce alte persoane cu identități de gen similare preferă să folosească masculinul și femininul intersectat sau sunt ok fie cu femininul, fie cu masculinul, pentru mine, sufixul x este cel mai confortabil. Și reformulările sunt o variantă de a fi incluziv în discurs, dar e clar că ele nu pot acoperi toate situațiile, mai ales în limba română care este una puternic genizată.

Practic, ce fac este să adaug acest sufix x, atunci când este vorba despre mine sau ca să includ în discuție persoanele care nu se regăsesc explicit în masculin și feminin. Mai multe țări au început să găsească soluții similare în acest sens.

În spaniolă se folosește „@” în scris, care nu are deocamdată un corespondent în limbajul vorbit, iar în engleză persoanele nonbinare folosesc cel mai des ca pronume „they”/„them”, și, de ceva timp, a apărut „latino”/ „latina”/„latinix”, ultimul fiind folosit pentru persoanele etnice nonbinare.

Cum s-a întâmplat în cazul tău coming out-ul? Care au fost primele persoane cu care te-ai simțit confortabil să vorbești despre orientarea sexuală și identitatea ta de gen?

Coming out-ul ca lesbiană (orientarea pe care o aveam atunci) mi l-am făcut acum foarte mulți ani. A fost primul aspect din identitatea mea care mi-a fost clar încă din adolescență, și anume că simt o anumită atracție romantică față de persoane de sex feminin. Interacțiunea pe care o aveam cu ele era diferită încă de atunci și nu am considerat că ăsta ar fi un lucru greșit la mine. Mi se părea ceva foarte natural și pur și simplu mă bucuram de sentimentele pe care le aveam.

Am început să mă gândesc că poate ceva nu e în regulă atunci când am auzit cum vorbesc oamenii din exterior despre persoanele care sunt atrase de persoane de același sex. Mai ales pentru că pe parcursul copilăriei și adolescenței mele nu am avut nicio referință din zona asta. Nu am întâlnit nicio persoană cu o altă orientare sau identitate, niciunde, nici în mediul meu, nici în mass-media. În puținele momente intime între persoane de același sex din filme, personajele fie erau duse la extrem, fie erau fetișizate.

Toate astea m-au determinat să ascund și să reprim ce simțeam, să nu mă simt confortabil să vorbesc despre mine și chiar să evit să dezvolt relații de prietenie mai apropiate. Pentru că nu puteam să am reacții sincere, nu puteam să fiu eu în oraș, nu puteam să flirtez sau să răspund unui flirt. Evitam să caut, să explorez, să trăiesc ce simțeam, de frică să nu descopere cineva marele meu secret.

„Nu-mi era rușine că aveam sentimentele astea, doar că mă speria gândul că ar fi putut, la un moment dat, să nu mai fie doar ale mele. Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat.”

Am fost la un moment dat la mare, într-o excursie cu clasa, și îmi amintesc că într-o seară, pe plajă, am adunat tot curajul pe care l-am găsit în mine și i-am spus unei colege cu care mă înțelegeam foarte bine că mie îmi plac fetele și că aș vrea să am relații cu ele, nu cu băieții. Colega i-a spus apoi dirigintei, diriginta i-a spus mamei și mama m-a dus la un psiholog. La psiholog mi s-a pus eterna întrebare: „Poate e doar o fază, poate e doar o perioadă?”. Well, 20 de ani mai târziu tot în faza aia sunt.

Dar coming out-ul propriu-zis mi l-am făcut mai târziu, la un party, la care era prezentă și o prietenă care trăise o perioadă bună de timp în Germania. Ea a fost cea care a verbalizat, în acea bucătărie mică de la petrecere, că e lesbiană și că îi plac fetele, moment în care am zis: „Și mie îmi plac fetele”. Nu am primit nicio reacție neplăcută de la persoanele care erau de față și mi-am zis atunci, bun, există un spațiu și un grup în care pot să vorbesc despre mine.

Cu timpul, grupul acesta s-a extins. Am început să merg într-un club despre care aflasem pe site-ul Accept, între timp s-a mai deschis un altul, mai erau câteva festivaluri în Timișoara destul de incluzive și am început să le frecventez. Erau niște medii unde mă simțeam confortabil să vorbesc despre mine, să explorez ce simt, plus că aveam ocazia să cunosc și alți oameni din comunitate.

Cam pe atunci am început să fiu cu adevărat out. Adică să-mi asum, să vorbesc despre asta, să mă simt confortabil să simt ce simt și de față cu alții.

Ultimul pas al coming out-ului a fost cu părinții. Lor le-am spus în 2009, în mijlocul unei discuții aprinse care nu avea nicio legătură cu subiectul. Îmi amintesc prima lor reacție: „Cine mai știe?”. Le-am spus că toată lumea și că ei sunt ultimii care află și asta cred că i-a rănit mai mult decât orice altceva le-aș fi spus.

Au urmat zile în care am mai stat de vorbă, zile în care nu ne-am vorbit, mi-au spus despre îngrijorările lor, să am grijă că „oamenii sunt răi, oamenii vorbesc, oamenii îți pot face rău”. Chiar și azi mă mai întreabă uneori: „De ce trebuie să te expui tu atât?”. Și le răspund: „Pentru că m-ați crescut să am curaj, pentru că am curaj, pentru că am sprijinul vostru și pentru că e important să ne spunem poveștile.”

Povestea mea preferată de coming out rămâne, însă, cea cu bunica mea, care a fost absolut genială. Eram la masă la ai mei, ea venise de la sat și povestea de sora mea și iubitul surorii mele care în momentul acela nu avea serviciu. Se îngrijora cum o să se descurce ei la Cluj.

Și am zis: „Măi, dar nu e aici nici sora mea, nici iubitul ei, hai că am să-ți spun și eu ceva. Și eu sunt cu cineva împreună.” „Da?”, a întrebat ea. „Da. Dar eu sunt împreună cu o fată”, i-am spus. Și bunica mea a continuat: „Și are serviciu?” Am zis: „Are, da”. „Și vă înțelegeți bine?” „Da, ne înțelegem bine”. Și acolo s-a încheiat discuția. Avea serviciu, ce mai conta? M-am bucurat că a fost așa de simplu.

Povestește-ne și despre identitatea ta nonbinary agender. Cum s-a conturat și ce înseamnă această identitate pentru tine?

În adolescență foarte mult din bullying-ul la care am fost expusă venea din faptul că expresia mea de gen era una mai masculină. Toate glumele, toate poreclele, toate răutățile erau în direcția că ce bărbat sunt și singurul mod în care știam pe atunci să mă apăr era să contrazic persoanele: „Sunt fată, sunt femeie.”

Am trăit mult timp în direcția asta binară, mă apăram de bullying spunând că sunt opusul, pentru că în perioada aceea vedeam doar masculin și feminin, cu toate că nu mă regăseam în niciuna dintre aceste două identități. Nu simțeam că am anumite roluri sau expresii de gen percepute ca fiind feminine și, în același timp, purtam părul scurt, dar asta nu însemna că merg în expresie de gen masculină. Însă neavând niciun cuvânt care să definească cum mă simțeam, alegeam să merg pe sexul biologic și genul atribuit la naștere.

În anii recenți, în care am avut mai mult contact cu comunitatea din România și cu comunitatea LGBTQI+ în general, am descoperit cuvinte și experiențe similare cu ale mele, iar anul trecut am intrat într-un grup comunitar pentru persoane nonbinare care a fost și primul în care mi-am făcut coming out-ul ca persoană nonbinary agender.

Și azi mă mai întreabă oamenii pe stradă sau la magazin: „Ești fată sau băiat?” sau se corectează că poate mi-au zis greșit, dar nu mai simt nevoia să contrazic, cum o făceam înainte. Nu mă regăsesc nici în masculin, nici în feminin, sunt în afara genului și nu mă simt obligatx să dau un răspuns în vreuna dintre aceste direcții.

Oamenii se uită din cap până în picioare, mai întâi la față, dacă nu-și pot da seama se uită apoi la piept și apoi merg și mai jos și vor neapărat un răspuns în direcția asta binară, masculin sau feminin. Când nu-și dau seama merg pe oricare dintre ele, dar nimeni nu m-a ghicit până acum că aș fi persoană nonbinară agender. Aștept să se întâmple și momentul ăla.

Identitatea mea de gen face parte din mine ca orice altă trăsătură a mea. Sunt activistx, nonbinary, agender, am găsit cuvintele în care mă regăsesc, mi-am găsit și comunitatea.

Ce mesaj le-ai transmite aliaților comunității sau celor care vor să se alieze comunității?

Până la urmă, fiecare se implică cum simte și cât simte, dar, cu siguranță, sunt multe lucruri de făcut dacă vrei, ca persoană aliată, să sprijini comunitatea LGBTQAI. Să participi la evenimente unde plătești un bilet și încurajezi, să participi la marșuri în orașele în care se organizează, sigur sunt binevenite oricând donațiile, dar și lucrurile mici.

Mă refer acum la a interveni să oprești o glumă la adresa unui membru al comunității sau o atitudine homofobă sau transfobă, fie că e online, fie că e offline. Cred că e important să înțelegem că e nevoie să vorbim despre drepturile comunității LGBTQAI și când membrii acestei comunități nu sunt de față. Când auzi pe cineva la job, comentând nepotrivit sau poate cu niște bancuri agresive, poți să spui: „Băi, hai să nu. Hai să-ți dau ceva să citești.”

Am auzit de mult ori întrebarea asta venită de la aliați din afara comunității: „Când ți-ai dat seama de identitatea și orientarea ta?”. Îmi vine uneori să răspund: „Dar tu când ți-ai dat seama de a ta?”. Conturarea identitățíi este un proces de lungă durată atât pentru persoanele LGBTQIA, cât și pentru cele din afara comunității.

Cu toții e necesar să trecem printr-un proces prin care să ne descoperim, să ne înțelegem pe noi înșine, să realizăm ce roluri avem în relații, în familie, în societate și așa mai departe. Un proces prin care să înțelegem ce anume vine din lucruri impuse și ce anume ni se potrivește, în ce ne regăsim.

Fiecare poartă o identitate în propria persoană. Și persoanele aliate trec printr-un proces prin care se fac vizibile ca aliate, e important să ținem cont de asta. Dar îmi doresc și ca persoanele aliate să înțeleagă rolul pe care pot să-l aibă în a crea spații sigure, în care poveștile să poată fi spuse, să se poată empatiza, să existe ocazia să fie auzită și o altă perspectivă și apoi să se facă pași mai departe.

Asta aș spune că e important să faci ca persoană aliată. Nu trebuie să vorbești în numele persoanelor LGBTQAI, ci să creezi spații în care această diversitate de orice fel să nu se simtă neplăcut, să nu fie on the spotlight, ci parte integrantă din mediul în care faci parte. Și printre persoanele aliate cu siguranță sunt persoane care nu se exprimă ok sau pun întrebări nepotrivite, intruzive.

Hai să ne educăm. Și eu, pe de o parte, să înțeleg mai multe de la prietenele mele care acum sunt mămici, să învăț să fiu parte din acele grupuri, la fel și persoanele aliate să se auto-educe un pic, să nu aștepte tot timpul de la persoanele din comunitate să le dea răspunsuri pentru că resurse sunt, și în limba română, și în engleză, și în cam orice limbă străină cauți.

Unii dintre noi suntem aici ca educatorx și activistx, o facem cu drag și deschidere, dar nu toți membrii comunității LGBTQAI se simt confortabil să facă asta. Povestea asta pe care o spun eu e doar a mea, sunt multe alte povești mai dureroase, mai grele, ale oamenilor din comunitate care nu au susținerea și privilegiile pe care le am eu.

E important să fim conștienți de aceste realități atât noi, cei din comunitate, cât și aliații. Cu cât descoperim mai multe povești și experiențe cât mai diverse, cu atât învățăm mai multe și devenim, cred eu, într-un fel mai bogați.

Interviu publicat în Glamour, ediția toamnă-iarnă 2021.

Created with Newsroom AI