De Irina Munteanu
Suntem în anul 2074. În urma unui dezastru mondial, statele vechii Europe sunt distruse, iar în locul lor se creează mai multe triburi – Republica Stacojie, Tribul Crow, Tribul Origines și Atlanții. Cu toții luptă pentru supremație.
Lucrurile scapă (și mai tare) de sub control în momentul în care un pilot din tribul Atlanților se prăbușește în apropierea unui sat al tribului Origines și este urmărit de membrii Crows pentru a pune mâna pe un cub misterios de care ar depinde soarta întregii omeniri.
Ce l-a inspirat pe Philip Koch, creatorul serialului sci-fi german, să schițeze sfârșitul Europei a fost momentul deciziei Brexit. În timp ce noi sperăm ca toate acestea să nu reflecte în niciun fel viitorul și să rămână doar în imaginația lui Koch, proiectul a căpătat imediat viteză și s-a transformat în „Tribes of Europa”.
Am răspuns invitației Netflix de a pătrunde în culisele serialului și am stat de vorbă cu actrița Ana Ularu, dintr-un Berlin mai puțin dramatic, despre rolul de războinică al Grietei, marea ei pasiune pentru science fiction și atmosfera intensă de la filmări.
A fost haios pentru că am dat proba în timp ce lucram la un alt serial, care a fost lansat de curând, după o zi de filmare foarte, foarte lungă. Era atât de mult text în capul meu încât mi-am zis «Ok, care e intuiția mea pentru personajul ăsta?». Și am inventat ceva pentru acest personaj care de fapt a fost cât se poate de asemănător cu ce a ajuns să fie Grieta până la urmă.
După a doua probă pe care am dat-o cu Henriette Confurius (Liv), partenera mea, personajul începea deja să se osifice, să capete o formă, o voce și un fel de a interacționa, motiv pentru care m-am bucurat foarte tare atunci când am primit scenariile și am simțit că am avut un soi de intuiție. Știam că mai e de explorat și deși sunt multe informații care vin la tine în același timp, le incorporezi până la urmă pe toate și servești materialului scris.
Îmi place foarte mult literatura SF și în timpul personal citesc cu drag cărți science fiction. Sunt o fană înrăită a lui Jeff VanderMeer pe care lumea îl știe un pic după filmul „Annihilation”, dar un tocilar vesel ca mine ar spune să citești cărțile pentru că sunt mult mai bune, de exemplu cele din „The Southern Reach Trilogy”.
I-am citit dintotdeauna pe frații Strugatsky, am jucat în science fiction și înainte și mi-a plăcut foarte mult, așa că am fost atrasă pe de o parte de calitatea istorică pe care „Tribes of Europa” o are, de lumea triburilor și ce anume leagă toate personalitățile între ele, iar pe de altă parte, de faptul că SF-urile au niște nuanțe și un iz istoric aparte.
Cred că toate lucrurile pe care le citim, le vedem, le înregistrăm – de la muzică la pictură, la absolut orice – se sedimentează undeva și atunci când construiești un personaj pescuiești în lacul ăla, nu știi ce prinzi, dar de undeva sigur vine inspirația. Am avut un spectacol mai demult, „Epopeea lui Ghilgameș”, în care, și tot timpul spun chestia asta, personajul mi-a venit văzând o mică statuetă de alabastru.
Sunt personaje și momente care sunt inspirate de muzică, de figuri istorice sau poate chiar de copilul lui Stevie Nicks cu Keith Richards, un alt personaj pe care l-am creat la un moment dat. Se adună toate și devin parte din imaginația mea, devin personajul în sine.
Scenele de luptă sunt întotdeauna o provocare, dar e și foarte plăcut. Am o prietenă care glumește că mereu sunt ba cu o spadă, ba cu o armă, o ghioagă, câte ceva cu care să atac. Fiecare rol e o provocare în sine pentru că e un univers complet nou cu care te întâlnești – sunt literalmente sute de oameni noi, e o întreagă lume în care trebuie să funcționezi. Nu să demonstrezi, ci să servești poveștii, eu așa îmi vând meseria.
Am făcut antrenamente de coregrafie de luptă, cam nouă ore pe zi, timp de 10 zile. Era destul de intens, dar în același timp îmi cream un limbaj cu partenera mea. E și foarte empowering să faci chestia asta pentru că în general actorii sunt cei care au norocul ăsta, să facă cascadorii și scene de luptă. Dar da, chiar e minunat să ai două personaje feminine în centrul acțiunii funcționând în felul acesta.
Mi-a plăcut foarte mult să lucrez în general. Nu vreau să dau spoilere, dar țin minte că erau momente în care ne jucam foarte frumos cu Florian Baxmeyer (n.red.: regizor și producător) care spunea: «Ah bun, hai să încercăm asta, hai să încercăm și asta», adică mergeam un pic într-o zonă ludică în contextul personajului și a situației în care se afla.
Textul era deja pe pagină și era foarte bun, dar am avut și libertate pentru improvizație, în sensul în care lumea oricărui om înseamnă mult mai decât ce spune și implică o întreagă bulă de senzații și păreri, iar exact acolo se situează și tărâmul pe care se joacă actorul.
E o temă foarte bună de gândit, însă nu m-aș hazarda să anticipez pentru că lumea serialului oferă foarte multe aspecte fascinante cu care ai putea rezona. M-aș bucura însă să rămână mai departe cu învățătura și nevoia de a-și proteja familia. Și poate și cu dictonul și crezul tribului meu Crows, acela de a nu minți. Codul ăsta de onoare asemănător celor al samurailor l-aș ține minte.