____________

Ce s-a schimbat în relația pe care o am cu mine de când merg la terapie ___________

Dozarea amânărilor ___

Înainte de terapie au existat lucruri pe care acum am impresia că le-aș fi amânat pentru totdeauna. Și erau poate printre cele mai importante pentru mine. Un soi de vise cărora, pentru că nu știam cum să le împlinesc, le chestionam autenticitatea până le decădeam din statutul lor de vise. Îmi spuneam că, dacă ar fi fost cu adevărat ale mele, cel mai probabil le-aș fi și împlinit, apoi renunțam, iar după un timp ele apăreau din nou și o luam de la capăt.

___

Nu-mi amintesc să fi învățat propriuzis în terapie care sunt pașii de la „dorit” la „făcut” și nici nu cred că există o rețetă general valabilă. Mai întâi am conștientizat, uitându-mă în trecut, cât de mult pot să amân. Apoi mi-am conturat treptat în minte o listă a lucrurilor pe care le tot amânasem, am întors-o pe toate părțile cu terapeuta până când ea a devenit o listă de dorințe autentice și într-o zi m-am surprins împlinindu-mi-le.

Tact și asertivitate ___

Terapia m-a făcut și o femeie mai înțeleaptă. Adică am dobândit un mod constructiv și asertiv de a interacționa cu celălalt. Înainte de terapie știam să-mi folosesc un pic intuiția, dar nu știam să-mi folosesc deloc tactul. Nici nu știam că-l am, credeam despre mine că sunt spontană și impulsivă. Spontană am și rămas, dar nu mai acționez chiar așa din impuls.

___

Nu mă mai arunc cu capul înainte, cântăresc lucrurile, las să treacă timp ca să mă asigur că s-au așezat gandurile și că ce am de făcut e într-adevăr ce-mi spunea inițial impulsul să fac. Am învățat cum să îmi cer drepturile fără să rănesc și cum să trasmit un mesaj într-așa fel încât la celălalt să ajungă mesajul însuși, și nu o explozie de sentimente cu sufletul deschis.

Asumarea responsabilității ___

Legat de asumarea responsabilității, în terapie am aflat despre mine că uneori băgam lucruri sub preș, iar asta mă ajută nu doar să evit genul acesta de atitudine pe viitor, dar și să știu s-o identific la ceilalți. Ce înseamnă că am învățat să nu mai bag sub preș sau, cum spune terapeuta mea, să nu mai șterg cu buretele?

___

„Treceam peste”, cum se mai spune, uneori fără să-mi asum propriul comportament, alteori fără să și-l asume ceilalți, cu așteptări nerealiste de ambele părți că nu se va mai întâmpla, în condițiile în care nimeni nu avea, de fapt, un plan concret și niște soluții gândite în direcția asta. În terapie am învățat că în relațiile cu ceilalți, uneori cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să pui punct.

Conștientizare și claritate ___

Îmi amintesc că înainte de terapie citeam tot felul de cărți care promovează „trăitul în prezent” și aveam impresia că eu chiar fac asta, însă abia în terapie am realizat cât de aborbită eram de discursul meu interior, de proiecțiile și așteptările mele, și cât de decuplată de la realitate trăiam.

___

În fiecare oră de terapie am exersat atenția, mi-am împărtășit experiențe, am spus gânduri cu voce tare, am identificat emoții, am descris și analizat comportamente sau tipare de gândire și am investigat aspecte legate de personalitatea mea în profunzime. Până când, cu toate aceste informații puse cap la cap, imaginea despre propria persoană a devenit tot mai clară, și la fel și imaginea despre ceilalți sau imaginea asupra vieții, în general.

____________

Ce s-a schimbat în relația cu ceilalți de când merg la terapie __________

Integrarea trecutului și relația cu părinții ___

În terapie mi-am recompus trecutul și am început cu copilăria. Mi-am explicat lucrurile pe care le-am trăit atunci, cu ochii și mintea de acum, și le-am așezat într-un loc al lor. Când vorbeam despre amintirile și percepțiile mele cu privire la primele mele interacțiuni cu oamenii din jur, ele erau confuze și încărcate de mai multe tipuri de emoții.

___

Cele ale Ioanei de când era mică, parte dintre ele încă vii, cele despre care mi s-a povestit că le-aș fi avut sau că ar fi trebuit să le am, cele despre care am presupus rațional că le-aș fi avut, analizând pragmatic întâmplările, și emoțiile ieșite la iveală pe loc. Terapia m-a învățat să-mi integrez trecutul împreună cu emoțiile asociate lui și să mi-l asum, iar asta a declanșat și un moment zero în construirea unei relații mult mai oneste cu părinții mei.

Prietenia ___

Tot în terapie am învățat ce înseamnă prietenia. Toată viața am crezut că oamenii se apropie și aleg să facă parte reciproc din viața celuilalt dacă există o chimie. Sigur, chimia poate fi un factor declanșator, dar în terapie am învățat să îmi evaluez prieteniile în primul rând în termeni de încredere și constanță pe termen lung.

___

Am învățat că într-o relație de prietenie volumul de implicare este necesar să fie unul echilibrat, în reciprocitate. Am învățat să am grijă de prieteniile mele și am înțeles că o prietenie nu curge de la sine, ci implică responsabilitate de ambele părți. Și așa am ajuns și la relațiile toxice, despre care nici nu știam că există.

Toxicitatea celorlalți ___

Am învățat să identific dintre cele mai subtile atitudini și comportamente toxice, am învățat care sunt efectele și consecințele unei dinamici toxice și să mă țin la distanță de oamenii care nu sunt conștienți de felul în care toxicitatea lor se răsfrânge asupra celorlalți sau pur și simplu nu și-o asumă.

___

În acest context am învățat să pun și limite și să restrâng accesul celor în fața cărora îmi deschid sufletul. Și cred că acesta este un proces continuu, pe care îl voi exersa și finisa prin experiențe concrete, toată viața.

___

Dacă m-ar întreba cineva după toată experiența asta ce i-aș recomanda, să încerce sau nu psihoterapia, n-aș sta pe gânduri, i-aș răspunde cu toată inima mea că da, și, dacă se poate, s-o facă de ieri. Iar lucrurile pe care le-am povestit aici, sunt în special pentru cele care poate n-o să aibă niciodată curiozitatea să-mi pună această întrebare. Foto: Gianni Penati