Cea de-a 13-a ediție a celui mai bun festival de filme pe teme sociale din București, One World Romania - Festivalul de Documentar și Drepturile Omului, are loc între 21 și 30 august. Până atunci, am aruncat un ochi peste program și am ales 7 documentare regizate de femei, pe care merită să le vezi.

„That Which Does Not Kill” documentează experiența Adei, o tânără care la vârsta de 19 ani a fost victima unui viol repetat, și pe cele ale cunoștințelor regizoarei, Alexe Poukine, care au trăit și ele experiențe similare. Pe lângă faptul că ne arată cât de complexe sunt problemele cu care se confruntă victimele violului, documentarul este și o invitație la reflecție asupra cutumelor societății în care trăim.

Printr-o serie de filmări de arhivă, fragmente din emisiuni, fotografii și interviuri, documentarul construiește un portret emoționant și totodată revoltător al unuia dintre cei mai importanți activiști LGBT+, Pedro Lemebel, un scriitor și eseist a cărui operă autobiografică a funcționat constant ca un declanșator de dezbateri și proteste în timpul dictaturii lui Pinochet, din Chile.

„Overseas” vorbește despre realitățile dure ale numeroaselor femei filipineze care migrează la lucru ca servitoare în Orientul Mijlociu. În perioada de pregătire a candidatelor, femeile locuiesc la comun și învață în detaliu despre viitoarea lor meserie, de la servitul mesei și până la modul de a reacționa la o posibilă tentativă de viol a angajatorului lor.

În cadrul unei vaste operațiuni de combatere a traficului de stupefiante orchestrată de președintele filipinez, se presupune că și-au pierdut viața până în prezent peste 30 de mii de victime, multe dintre ele nevinovate sau implicate tangențial. Problemele care se abat asupra traficanților au o sursă identificabilă, pe care documentarul reușește să o scoată la lumină.

Toate acțiunile protagonistei documentarului - interpretată de regizoarea Chantal Akerman - sunt de o concretețe absolută: doarme, mănâncă, se dezbracă, face sex, și are un contact uman minimal cu un șofer de camion și cu o fostă iubită. Aceste acțiuni creează un soi de fir narativ și oferă minimul necesar de repere emoționale pentru a-i permite spectatorului să-și elaboreze o interpretare proprie asupra lungmetrajului.

„In a Whisper” este considerat o partitură muzicală care leagă laitmotivul exilului cu tema fricii, iar absența și dorul, cu rana permanentă a dezrădăcinării. Dialogul dintre cele două regizoare cubaneze, Heidi Hassan și Patricia Pérez Fernández, este simultan eseu și jurnal, iar rememorările copilăriei însorite și povestirile din viața cea nouă devin o încercare de a prinde din urmă timpul pierdut.

Zeci de femei din regiuni diferite ale Statelor Unite, de vârste, etnii și din clase sociale diferite, citesc în fața aparatului de filmat scrisori trimise de alte femei, cu o jumătate de secol în urmă, redacției Ms., prima revistă feministă mainstream. Protagonistele comentează uneori pozițiile și ideile din scrisori, iar alteori sunt pur și simplu surprinse să descopere că citiseră cuvintele trimise de ele însele redacției Ms. pe vremea când erau niște puștoaice.