Iar scuza că nu există suficient de multe filme bune regizate de femei încât să fie nominalizate, nu mai ține de mult, cu atât mai puțin când 2018 ne-a adus lungmetraje precum „Private Life” și „Can You Ever Forgive Me?”, semnate de Tamara Jenkins, respectiv de Marielle Heller.

2018 a fost un an minunat pentru regizoare, însă nu ai putea zice același lucru, judecând după nominalizările la Oscar de anul acesta. În toată istoria Academiei, doar cinci femei au fost nominalizate pentru cea mai bună regie. 

Lina Wertmuller pentru filmul „Seven Beauties” (1977), Jane Campion pentru „The Piano” (1994), Sofia Coppola pentru „Lost in Translation” (2004), Kathryn Bigelow pentru „The Hurt Locker” (2010) și Greta Gerwig pentru pelicula „Lady Bird” (2018).

Un studiu întocmit de Center for the Study of Women in Television and Film a descoperit că femeile reprezintă un procent de doar 8% din regizorii care au lucrat la 250 de filme fruntașe la box office în 2018.

Ceea ce înseamnă că regizoare ca Lynne Ramsay („You Were Never Really Here”), Chloé Zhao („The Rider”), Karyn Kusama („Destroyer”) sau Desiree Akhavan („The Miseducation of Cameron Post”) nu s-au putut bucura de apreciere din partea Premiilor Oscar.

Noi nu luăm exemplul Academiei și îndreptăm toate reflectoarele asupra a cinci regizoare extraordinare.

Tamara Jenkins - „Private Life”

La mai bine de 10 ani după ce a fost nominalizată la Oscar pentru cel mai bun scenariu cu filmul „The Savages”, Tamara Jenkins s-a reîntors în cel mai dezarmant de sincer mod cu drama „Perfect Life”. Inspirat vag din propria ei experiență, filmul urmărește povestea unui cuplu (Kathryn Hahn și Paul Giamatti) care încearcă din răsputeri să conceapă un copil.

Josie Rourke - „Mary, Queen of Scots”

Curajos și impecabil din punct de vedere vizual, „Mary, Queen of Scots” este filmul care a propulsat-o pe regizoarea Josie Rourke de pe scena teatrului londonez pe cea globală. În frunte cu protagoniste ca Saoirse Ronan și Margot Robbie, filmul își propune să reia istoria din perspectiva femeilor, „ale căror povești - subliniază Rourke - nu au fost spuse întotdeauna așa cum ar fi trebuit”.

Marielle Heller - „Can You Ever Forgive Me?”

După debutul ei regizoral cu pelicula „The Diary of a Teenage Girl”, Marielle Heller s-a întors cu o poveste pe cât de fascinantă, pe atât de adevărată, bazată pe aventurile scriitoarei devenită falsificatoare Lee Israel. Chiar dacă producția a avut un buget limitat și a fost filmată în doar 28 de zile, Marielle Heller a reușit să transforme „Can You Ever Forgive Me?” într-un adevărat succes.

Karyn Kusama - „Destroyer”

De la „Girlfight” la „The Invitation”, Karyn Kusama și-a pavat un drum întunecat în cinematografia de la Hollywood, pe care a continuat să îl urmeze și cu cea mai recentă producție a sa, „Destroyer”. Iar când în centrul acțiunii se află o variantă neo-noir a lui Nicole Kidman, lucrurile devin cât se poate de promițătoare. 

Debra Granik - „Leave No Trace”

Când a rulat în premieră anul trecut la festivalul de film Sundance, lungmetrajul „Leave No Trace” a fost primit foarte bine de către public și critici deopotrivă. Bazată pe romanul lui Peter Rock, „The Abandonment”, intriga se concentrează pe un veteran de război și fiica sa care trăiesc în afara societății, într-o pădure din Oregon. Prin stilul său regizoral subtil și sensibil, Debra Granik abordează teme precum stresul post-traumatic, lipsa adăpostului și birocrația.